Aviaţia dă senzaţia

Trage manşa şi dă-i drumul
Dă-i contact motor
Că de viaţă nici că-mi pasă
Chiar de-ar fi să mor
Ce-am pierdut, ce-am câştigat
Pot să-mi iau chiar zbor
Fiindcă viaţa mea înseamnă
Manşă şi motor

E foarte posibil ca cele mai multe evenimente tragice din armată să se pună “în cârca” aviaţiei. Este la fel de probabil ca evenimentele să fie la fel de rare ca şi cele ale infanteriei sau marinei. Însă de obicei un eveniment în aviaţie înseamnă o prăbuşire, fie ea de MIG, AN, Mi, sau alt tip de maşină zburătoare. Când eram mic, mic rău, visam să ajung pilot, la fel poate ca orice alt copil care vedea punctul ăla pe cer care lăsa dâra în urmă. Mai târziu le-am văzut de aproape. Şi pe alea mari, şi pe alea mai mici, şi pe alea de luptă, şi pe alea de pace. Am avut ocazia, ca soldat, să muncesc la muzeul aviaţiei, unde am câştigat un pariu cu cel care ne conducea în ceea ce priveşte un IAR 93 pe care el îl luase drept IAR 99. Am cunoscut oameni care trageau de manşă şi-o făceau bine. Şi totuşi sunt în pământ. Oricine ar putea să spună că nu e nimic deosebit într-o meserie pe care tu singur ţi-o alegi, poate din dorinţa de a te autodepăşi, poate ca să-ţi dovedeşti că eşti mai tare ca alţii, poate din pasiune, poate din toate la un loc, sau doar pentru că te-ai “îmbolnăvit” de zbor.

Altceva m-a determinat să mă apuc să scriu. Atunci când un militar român moare în misiune, pe la colţuri mulţi aruncă printre dinţi fraza “el şi-a ales meseria asta, era riscul lui”. Numai că există o mică problemă. Riscul pe care şi-l asumă un şofer de autobuz e mai mic şi totuşi autobuzele sunt de ultimă generaţie. La fel un mecanic de la metrou, dar avem garnituri Bombardier (o companie care produce şi avioane, dacă nu mă înşel) tot de ultimă generaţie. Însă pentru o aviaţie, fie ea a României, nu se găsesc avioane şi se zboară cu nişte chestii despre care, oricât mi-ar spune mie pilotul Lucian Mândruţă că-s sigure (ceea ce nu neg, pentru că e logic, fiind din pânză), consider că sunt vechi. Al dracului de vechi. Cam cum ar fi să circulăm acum cu un autobuz Ikarus al vechiului I.T.B., în vârstă de 30 de ani. De acord, armata nu ne apără de nimeni, ci doar se pregăteşte să ne apere. Poate că nu va avea niciodată de cine să ne apere. Nu ne place să “facem armata”. De asta s-a şi desfiinţat, tocmai ca “s-o facă” ăia care vor. Şi eventual să-i apere pe ăia care n-au vrut s-o facă. Unii mai vor totuşi s-o facă, chiar şi o viaţă întreagă. Dar pleacă scârbiţi dintr-un sistem, renunţă la o meserie pe care o iubesc, pentru că n-au cu ce să şi-o facă. Sau nu mai pleacă deloc, pentru că nu mai apucă, aşa cum este cazul fetei de 26 de ani care a ars în avionul de ieri. Şi nici nu mai ia un salariu nesimţit, sau o pensie la fel…

Articole asemănătoare

• Vreau şi eu ambasador (1)
• Drept la replică (0)

1. 

   Agu says:

   July 20, 2010 at 13:29

   Cata dreptate ai … Si pe mine m-a impresionat cazul asta precum si declaratia unui coleg al unui militar decedat : ,, Si avea 900 de lei salariu ” !
   Ce mai poti sa zici dupa asta …