Hitler sunt eu

Hitler sunt eu

E mai puţin de o lună de când a apărut cel mai recent roman al scriitorului Nicolae Cristache.

Intitulat „Hitler sunt eu”, volumul prezintă într-o manieră absolut extraordinară tot ce se ştie despre unul dintre cei mai teribili monştri cu faţă umană şi propune o interpretare diferită a Celui de-al Doilea Război Mondial.

Cartea cuprinde 225 de capitole, printre care: Umilit, Vagabond, Clasa păcătoasă, Pictor de gang, Vina capitalistă, Evreii, Parlamentul – un cuib de ploşniţe, Un singur ţel, un singur duşman, Lumea şi Conducătorul, Masele, „Mein Kampf” etc.

Cartea poate fi comandată la editura eLiteratura la numerele de telefon 021.312.82.12, 0722.156.408 sau pe e-mail: office@epublishers.info şi costă numai cât un pachet de ţigări ceva mai bune (22 de lei). Cei care o vor achiziţiona pot să primească autograf şi dedicaţie din partea autorului pe data de 18 martie, ora 16.00, la Centrul cultural Jean-Louis Calderon, din str. Jean-Louis Calderon nr 39, sector 2, Bucureşti, când va avea loc lansarea.

Până când vă veţi delecta cu întreaga lucrare, prin bunăvoinţa autorului, care a avut amabilitatea de a-mi trimite mai mult decât o descriere, mai jos puteţi citi un fragment din „Hitler sunt eu”.

Moare iubirea

Hitler şi confidentul său, fotograful Heinrich Hoffman, alergau spre Bayreuth cu o viteză ameţitoare, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Nu ştiu de ce, îi spusese Hitler însoţitorului său, dar astăzi am o presimţire sumbră. În urmă, o maşină alerga nebuneşte după ei; semnaliza cu farurile. Era maşina hotelului din care tocmai plecaseră. Opriră, în sfârşit. Aşa a aflat Hitler că marea lui iubire, nepoata Geli Raubal, s-a sinucis. Avea 22 de ani. După plecarea Unchiului Alf, se împuşcase cu pistolul luat din rastelul acestuia. Nu cu multă vreme în urmă, întrebat de Hauffmann ce are de gând cu nepoata sa, Hitler i-a răspuns: „Aş putea să mă însor cu ea. N-aş fi primul unchi care se însoară cu o nepoată. Tata, se ştie, i-a fost mamei şi unchi. Dar am jurat că rămân celibatar şi nu văd niciun impediment pentru asta. Căsătoria noastră n-ar schimba mare lucru.” Când îl văzuse pe Maurice, şoferul credincios, vorbind singur cu Geli, acesta a crezut că Hitler îl va împuşca, atât de furios se comportase. Iubirea pentru Geli era posesivă şi exclusivistă. Geli întrunea, în superficialitatea ei candidă, imaginea integrată a amorului platonic pentru domnişoara Stefanie din Linz, măreţia prinţesei de Brabant şi pornirile erotice legate de voluptuoasa doamnă Helene Hanfstaengl. Geli era totul pentru el şi el trebuia să fie totul pentru ea.

A ieşit din singurătatea în care se ferecase abia după două zile. Era trecut de miezul nopţii. Cu o voce ciudată, stinsă, blândă, plină de apatie, scrie Hoffman, Hitler îl ruga să vină până la el. Un sfert de oră mai târziu, era în Prinzregentenstrasse. I-a deschis chiar Hitler. Părea distrus. După ce i-a strâns mâna, i-a spus:

„Domnule Hoffmann, am o mare rugăminte la dumneavoastră. Aţi vrea să mă însoţiţi? Nu mai pot rămâne în această casă în care a murit Geli. Muller mi-a pus la dispoziţie casa lui din St. Quirin, pe malul lacului Tegernsee. Aş vrea să rămân acolo până când va fi înmormântată Geli. Pe urmă am să mă duc la mormântul ei, la Viena. Muller mi-a promis că va trimite în concediu întreg personalul de acolo. Aş dori ca numai dumneavoastră să rămâneţi cu mine. Vreţi să-mi faceţi acest serviciu?”

„În dimineaţa următoare am plecat. La St. Quirin, administratorul mi-a dat cheile şi şi-a luat rămas bun de la noi, privindu-l cu milă pe Hitler, care părea a fi complet distrus. Şi şoferului care ne-a adus la St. Quiring i s-a cerut să plece. A reuşit să-mi spună în şoaptă că luase pistolul lui Hitler. Omul se temea că, din disperare, acesta ar fi putut încerca să se sinucidă. Hitler s-a instalat într-o cameră de la etajul întâi, iar eu am ocupat parterul. Eram singuri în toată casa. Când s-a lăsat seara şi a coborât la parter, a continuat să se plimbe încolo şi încoace cu mâinile la spate. L-am întrebat ce să-i aduc de mâncare, dar nu mi-a răspuns. S-a mulţumit să dea din cap. Cu toate acestea, i-am adus lapte şi biscuiţi. S-a făcut noapte şi Hitler continua să se plimbe încoace şi încolo. Stăteam la fereastra camerei mele şi-i auzeam paşii. Zgomotul acelor paşi a rămas viu în subconştientul meu. Deodată s-a făcut linişte. Am urcat tiptil scara care ducea la etajul întâi. M-am oprit în faţa uşii care dădea înspre camera lui Hitler şi am tras cu urechea. Paşii au început să se audă din nou şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta. Uşurat, am coborât scările şi m-am întors în camera mea. Timpul trecea foarte încet. Se apropiau zorile. Îmi doream mult să se facă ziuă. M-am dus la uşa camerei lui Hitler şi am bătut. Nu am primit nici un răspuns. Am deschis uşa şi am intrat încet. Mergea încoace şi-ncolo cu mâinile la spate şi cu capul în piept. Pur şi simplu ignora faptul că mă aflam acolo. Faţa îi era neagră şi se vedea că nu dormise. Ochii îi erau înfundaţi în orbite, iar gura încadrată de cute adânci. Nu se atinsese de lapte şi de biscuiţi. L-am întrebat din nou dacă voia ceva de mâncare şi nu mi-a dat nici un răspuns.

Eram convins că, dacă nu mânca ceva, avea să nu se mai ţină pe picioare. Am telefonat acasă, la München, ca să mi se spună cum se prepară spaghetele. Acesta era preparatul preferat al lui Hitler. Îndată după ce am obţinut reţeta, am încercat să pătrund în secretele artei culinare. Mi s-a părut că acele spaghete pe care i le preparasem erau nemaipomenite. Nici cu ele n-am avut succes. Hitler nici nu s-a atins de ele. Ziua s-a scurs cu paşi de melc, iar naoptea care a urmat a fost cumplită. Abia dacă mai puteam sta treaz. Hitler continua să se plimbe încoace şi încolo. Şi s-a făcut din nou ziuă. Simţeam că îmi plesneşte capul. Făceam totul în mod mecanic, fără să gândesc. Orele treceau foarte încet.

Abia către seară am primit vestea că Geli fusese înmormântată la Viena. Am pornit imediat la drum. Hitler stătea lângă şofer şi nu scotea nici un cuvânt. Îndată ce am ajuns la cimitir, Hitler s-a dus singur la mormântul lui Geli. S-a întors după o jumătate de oră şi a cerut să mergem la Obersalzberg. Imediat ce a urcat în maşină, a început să vorbească. „Acum începe lupta”, a spus. „Începe o luptă care trebuie să ne ducă la ţelul pe care ni l-am propus”. Două zile mai târziu, Hitler ţinea o cuvântare la Hamburg. După aceea am mers din oraş în oraş… Mi se părea că în acel vârtej al întrunirilor căuta să-şi aline suferinţa.

Hitler încuiase el însuşi uşa care dădea înspre camera în care murise Geli. Cu excepţia doamnei Winter, nimeni nu avea voie să intre în acea încăpere. Ani de-a rândul, buna doamnă a trebuit să ducă zi de zi un buchet de flori în camera în care tânăra îşi găsise sfârşitul”.

loading…


S-ar putea să te intereseze şi:

Victor… de la Victorie Am intrat în posesia volumului de versuri al comandorulului de aviație (rtg.) VICTOR ROTARU, prietenul și și camaradul meu de aproape 40 de ani. Pilotul militar Victor Rotaru, simultan cu marea sa pa...
DOCTORI IN “CONSIDERATII” Unui observator impartial nu-i vine greu sa constate ca la noi scandalurile in presa par a fi riguros planificate si orientate, in asa fel incat atentia opiniei publice sa fie, cu intentie, deviata de...
ISTORIA INCHISA IN DEBARA "Trebuie sa redam istoriei demnitatea, nu o putem lasa pe mana cautatorilor de pokemoni"                   Academician Ioan Aurel Pop, Rector al Universitatii Babes-Boly...

Comentarii

Be the first to comment on "Hitler sunt eu"

Leave a comment

Your email address will not be published.

*



Mulţumim pentru vizită!
Dacă apreciaţi conţinutul şi nu aţi făcut-o, puteţi să daţi like şi/sau share:

X Închide
thanks! click to close
Licenţa Creative Commons
Textele de pe http://www.cuzu.ro/ sunt puse la dispozitie prin Licenţa Creative Commons Attribution - Necomercial, Distribuire în condiţii identice 4.0 Internațional . ... ...